Erau niște zile de toamnă târzie, pline de culoare, pline de plinătate.
Diminețile se mândreau cu roua pură luminată de razele ce-și croiau cale printre frunzele copacilor iar seara punea in scenă, un adevărat concert cu multe acte, orchestrat maiestuos de către spiritul pădurii.
Era atâta armonie. Se îmbinau simplitatea, naturalețea și virtuozitatea. Ciripit de păsărele, adieri de vânt domol, foșnet de frunze, miresme, toate erau prezente pe portativ și se mândreau în prim plan exact când trebuia, fără să se înghesuie.
Într-o astfel de dimineață, lăsând in urma cotidianul, mă plimbam pe o cărăruie rar umblată. Plin de frunze de toate nuanțele de maro, ruginiu, verde încă, pe alocuri. Gleznele deprinse cu rigiditatea orașului au fost surprinse primele sute de metri, apoi au început să se înveselească și să-mi fie recunoscătoare. Și-au amintit vacanțele din copilărie. Și-au amintit că vara, aproape uitau să meargă pe asfalt.
Încet – încet începe să cadă praful de pe simțuri. Ochii-mi mulțumesc pentru culorile ce-i liniștesc. Auzul e dezmierdat și vrea mai mult.
Adierea ușoară își aduce contribuția la starea de bine.
Îmi vine-n mine chipul lui nea’ Mihai. Pădurarul. Mihai Păduraru’. Așa i-a rămas numele, poate doar bătrânii locului își mai aminteau numele lui adevărat dar ce folos că nimeni n-ar fi înțeles despre cine ar fi vorba de l-ar fi rostit.
Nea Mihai, păduraru’, veterinarul sălbăticiunilor – copiii lui cum ii numea – doctorul copacilor, paznicul lacului, înțeleptul locului, ăsta era nea Mihai.
Așa-l vedeam eu în copilărie, eu și tot restul satului.
Nea Mihai era întotdeauna acolo unde era nevoie de el, mai tot timpul prin pădure. Rareori venea in sat, la câte-un eveniment la care nu se cuvenea să lipsească dar și atunci abia-și făcea simțită prezența. Era remarcat poate doar pentru că venea atât de rar. De vorbit, vorbea și mai rar. Însă asculta. Știa să asculte mai bine ca oricine. Și când vorbea, îi sorbeai cuvintele. “A zis nea Mihai” cântărea tare greu.
Cum apărea nea Mihai la givan, pe nesimțite, tot așa pleca. Dacă era sa zică ceva util, zicea, dacă nu, doar asculta. Cei mai in vârsta aproape că puteau să prevadă că “azi iară’ zice nea Mihai una de-aia de-a lui”. Mai că-ți venea să-ți scrii undeva, doar că nu prea i-a uitat nimeni povețele utile sau vorbele de duh.
Îl vedeai cum se îndepărta de mulțime îndreptând-se spre pădurea lui dragă, unde mai făcea o scurta plimbare de seara să se asigure ca-i rânduiala buna printre “copii lui”.
Apoi se retrăgea în casa mică de văiugă, și dacă cumva te prindea ora aia întorcându-te de la cules ciuperci, vedeai prin geamul micii lui odăi, cum sufla in lămpaș.
Rar de tot l-a văzut dimineața cineva pe nea Mihai, mergând spre rondul de dimineață. Pentru că, zicea nea Mihai dacă-l întrebai, îi plăcea să privească răsăritul peste sat de la marginea pădurii. Să fie, da, tot printre copii lui, să le de-a binețe. Si să primească binețe. Căci primea.
Un trosnet puternic îmi frânge șirul amintirilor. Am călcat pe o creangă putredă. Mă îndrept către <lacul din pădure>, bine ascuns privirilor. După un desiș, dau la o parte câteva crengi
încă pline de frunze și-ndată-mi intră-n ochi razele de soare. Nu mai văd preț de câteva secunde aproape nimic. Apoi, alte raze, sar zglobi, de data asta reflectate de suprafața apei.
Lacul, tot acolo. Dar parcă mai trist. Mai trist că n-a mai trecut nimeni să-i mai vorbească’n tăcere. Nici măcar copiii scăpați la scăldat vara, să-i mai ostoiască dorul.
Dorul de timpurile când nea Mihai căuta să vadă că și lacul e bine !
Seara, întors în sat, de pe un deal ce-l străjuia, mai arunc o privire spre pădure: precum o nălucă, nea Mihai, cu pași grei parcă abia-și începea plimbarea de seara. Înainte de a se pierde in desiș, întoarce capul spre sat și, cu ochii plini de căldură izvorâtă printre sprâncenele-i groase, dă binețe satului…