Vreo 4 – 5 zile cerul a fost plumburiu. Apăsător. Azi dimineață a răsărit soarele. N-a apucat să înlăture plumbul dar a fost o binecuvântare. Și, pe când mergea la culcare, cum o făcea de atâta amar de vreme, a început sa ningă. A doua oară anul ăsta. La-nceput timid. Ziceai că nu v-a ține. Dar nu!
După vreo oră, fulgi deși se așterneau valuri-valuri peste tot. Un covor alb a încălzit ulița. Și sufletele.
Mă plimbam prin sat. Am ieșit sa iau o gură de aer. Era o liniște ce a cuprins totul in jur.
Nu doar că-ți auzeai pașii prin zăpada proaspăt așternută, dar și gândurile ți le-auzeai. Mă rog, asta de la caz la caz…
Am intrat pe ulița mare ce duce la Cooperativa. Anu’ trecut a pus piatră primaru’ Invers: a pus primaru’ piatră. Și-acum mai sunt vreo 2-3.
La Valentin a lu’ Florica se auzeau copii cum chiuiau. În soba mare musai că erau; făceau bradul, primii mai tot timpul, să-i întreacă pe-ai lu’ sor’sa. Nici că era greu că astia au crescut și alt’undeva le era mintea; La dom’șoare, cum zicea crâsnicu’ .
Uica Grigore avea poarta mare deschisă larg. La fel și cojocu’. Potcovea cu răbdare iapa lu’ Tica. Abia-abia se apleca. Dar nu se lăsa. Și înca mai putea, cam atât cât o putea. A zis că vrea să plece la drumul cel lung cu geanta lui de potcovar. Așa-și va aigura nemuririrea! Dom’ părinte i-a promis că așa va fi;
Ca vreo 3-4 scule și le poate lua la drum. Despre nemurire vor mai povesti…
Peste drum, la uina Iersîlia era un lămpaș în fereastră. Trec ulița și-n trecere-i văd ochii lipiți pe un album îngălbenit de vreme.
Și-a pierdut bărbatul în război. Dar i-au daruit cei doi copii câte-un nepot și în vacanțe și de sărbători, le oferea toată dragostea strănsă și dospită-n inimă.
La marginea satului, pe drumul ce mergea la arteziana, era un deal. Acum era încă liniște că deja s-a întunecat. Maine însă, va fi plin de
copii cu sănii. Îmbrăcați mai gros, mai ușor, care – cum avea și știa. Dar cu toții plini de voie bună, cu obrajii roșii și, fără nici o grijă.
Râsetele și strigătele de bucurie vor răsuna ore-n șir…ca-n fiecare an la prima ninsoare serioasă.
Ajung lângă ultima casă, către hotar. Mă opresc sub un bec. Ăsta-i pus de anu’ trecut. E de-ala “vegeros” cum zicea Măria lu’ Păsula, adică luminos.
Las încet capul pe spate și privesc in sus. Fulgii mari mi se aștern pe față, unul peste altul. Țin ochii deschiși și încerc să-mi imaginez ce povești vrea să creioneze. Nu reușesc să deslușesc. Dar, liniștea ce se lasă-n suflet, peste liniștea ce s-a asternut deja peste sat, îmi așeaz-o cu îngăduință o mână pe umăr și, mă trimite acasă, acolo unde amintirile din copilărie se cuibăresc.
A doua zi dimineața căutam o bornă kilometrica. Poate la un “stand up comedy” o voi găsi…
Poate la iUMOR\
Sau nu, că făr-Iphone, n-ai cum.