Ești în vehiculul în care tu ai ales să urci și să mergi într-una. Cât e ziua de lungă, doar mergi de parcă ai fi făcut un pariu nu știi cu cine. Știi doar că trebuie să-l câștigi și atunci mergi.
Oglinda retrovizoare este de mult o biată sticlă mată ajunsă așa de la aburii ignoranței pe care cu îndârjire ți-ai impus-o! Ca să fii in rândul lumii!
De ceva vreme, tot în încercarea de a nu rămâne de căruță, privirea ta a transformat geamurile laterale în unele complet opace. Să nu te încurce cumva ceea ce poate-ai mai vedea in stânga sau dreapta ta.
În ziua în care te-ai urcat in acest vehicul, poate din întâmplare, poate pe nesimțite, poate pentru că era la moda, ai închis ușa și, nu foarte convins, ai pornit la drum. Să tot fie niște ani buni de-atunci. Poate zeci.
Și timpul a trecut. Ziua pe drum, noaptea într-un motel ales curat, zugrăvit proaspăt într-o singură culoare neutră, cu o cameră aerisita și niște flori de plastic într-o vază oarecare. Nici nu contează! N-o observi! Gândul îți e doar să dormi bine pentru a fi în stare ca dimineața următoare să te pui din nou pe drum și să mergi înainte.
La câte-o intersecție, dacă-ți vine în minte vreo imagine dinaintea acestei călătorii absurde căreia te-ai dedicat în totalitate, o alungi repede cu un gest hotărât să nu cumva te încurce. Și mergi mai departe. Aproape că știi unde…
În goana asta ta nebunească spre nicăieri te lovești de un un nor nevăzut apărut pur si simplu din neant. Un nor ce nici in visele tale cele mai negre n-ar putea să existe. Și te oprești din goana asta.
Încerci să privești în stânga, în dreapta. Nu vezi nimic. La primele încercări nu vezi nimic. Iți ascuți privirea și începi să vezi. Peste tot, toți fac la fel. Eforturi de voință să vadă, să înțeleagă ce-i cu ei, unde s-au dus toți anii ăștia. Inclusiv cei ce n-au ajuns sa citească și rândul ăsta.
Urci pe un munte și respiri aer curat. Și vezi cum pleznesc mugurii de viață. Și auzi cum cântă păsările. Și simți cu atâta intensitate mirosuri pe care le credeai doar în imaginația ta îngrădită de cotidianul gri presărat cu mici oaze de culoare. Realizezi că auzeai, de fapt, cântecul vieții în tot răstimpul ăsta, așa, în goana ta, dar ce conta sau cui îi păsa de “banalitățile” astea.
Odată plecat în cursa ta nebunească spre nicăieri, ai tras cortina grea peste profunzimea simplității și ai lăsat să se aștearnă straturi groase de praf. Doar nimicuri!
Te-ai trezit. Sau măcar nu mai gonești. Ai timp acum să respiri, să vezi, să simți, să înțelegi. Valul se va ridica! Iar tu vei închide de data asta, ușor, portiera vehiculului tău și vei porni din nou la drum. Poate altfel, mai încet, cu geamurile laterale si oglinda retrovizoare curate…