Sfincterul anal este coordonat de sistemul nervos vegetativ. Parc-asa zicea profa’n a opta.
Nah, acu’ de cand am devenit animale sociale, mai intervine un pic si partea constienta ca doar n-om lasa urme pe unde trecem. Da, asta-i partea buna…
Partea proasta-i ca odata ce s-a dovedit ca accepta coordonare duala, a inceput sa-si cam faca de cap. Ca deh, posesorii de sfincter versatil au prins repede ideea.
Adicatelea, “stransul din buci” a devenit o arta. Si se umple de “artisti”. Si-si rafineaza abilitatile de a ti se uita in ochi, stiind ca fac pocinoage in diverse situatii, dar exerseaza cu succes privirea de ingeras ce n-a trecut pe la judecata ca era coada prea mare. In timpul asta dau, involuntar comanda sfincerului, aca “strang din buci”. Dar stai ! Timpul trece. Si cum exercitiul da experienta, in prima faza constientizeaza comanda involuntara, apoi o transforma in comanda voluntara dar o tempereaza zicandu-i: nu, nu-i cazul de o contractie atat de intensa, funduletul meu gingas. Urmatorul pas firesc e sa refuze contractia, gest constient oricum aliniat cu tendinta naturala a corpului de a economisi energie. Ce utilitate ar mai avea “stransul din buci”, cand comportamentele cel putin indoielnice se indesesc, iar dezaprobul public e cel mult abia soptit?! Deci, directia este este una fireasca, conforma.
Si uite asa, cresterea nivelului de nesimtire – ca de asta-i vorba – atrage dupa sine versatilitatea sfincterului anal….
Cine-ar fi zis?