Te indepartezi de zona plina de freamat al unui oras, azi, de zona plina de autoturisme cu soferi grabiti. Si se-asterne liniste. Iar copacii astern deja primii muguri.
Tragi aer in piept; CE? Mai odata…Si-nc-odata. Ahh, de cand n-ai mai inspirat profund. Iti propui s-o mai faci, sa faci mai des…Faci 10 pasi iar mintea a plecat: “proiecte, inflatie, sedinte”.
O chemi si…vine. Nu imediat, dar vine. Si promite sa stea cu tine, macar de data asta. N-o crezi, doar te faci, speri.
Apreciem cladiri vechi, bine concepute, bine facute, facute cu gust, cu bun gust ce-a supravietuit timpurilor.
Tu omule modern, daca-ti ingadui un ragaz, descoperi ca te poti entuziasma doar privind niste caramizi puse una peste alta. Te poti entuziasma observand primele raze de soare dupa o iarna plumburie, te poti entuziasma privind un dialog fara cuvinte dintre un bunic si nepotul pe care-l plimba-n carucior si care-i zambeste cu ochii mari, luminosi.
Iti ridici ochii de pe “foarte micul ecran” si vezi zidul cu caramida la vedere, zidul ce-a fost martorul tacut al trecerii timpului, zeci, poate sute de ani. Intrarea in curtea interioara este generoasa, are o arcada impecabila, perfect incadrata in structura frontala. Pe-aici patrundeau si calesti trase de cai, vizitatori calare. Acum, poarta incadrata de arcada este facuta din lemn masiv si respecta intr-u totul tiparele originale.
Aceleasi arcade se intrezaresc si la ferestrele mari, menite sa lase sa patrunda multa lumina in incaperile inalte ale corpului principal al cladirii.
Pui mainile la spate si faci cativa pasi, incet. Te intorci. Si te mai intorci inca o data. Printre frunzele de iedera ce inlantuiesc, deocamdata timid, gardul, vezi neclar in dreptul unui geam o silueta feminina ce pare sa aiba o palarie de epoca pe cap…
Inspiri. Din nou. De data si mai profund.
Totul s-a oprit in loc. Alta este si lumina. E o lumina de toamna, calda, rosiatica.
Auzi copitele cailor ce trec pe drumul pavat cu piatra de munte. La inceput ca-n vis. Apoi tot mai clar, mai multi cai.
Si de trecatori se umple scena; unii posaci, altii guralivi. Doi betivani se tin unul de altul si merg, cativa pasi in fata, alti cativa lateral, apoi in spate, canta, striga, plang, rad in hohote. Un grup zglobiu de tinere domnite incearca sa stabileasca care-l sustine pe care dintre cei doi intorsi de la simpozionul lui Bachus. Nu reusesc.
Totul se anima; Peste drum, la coltul unei tarabe ce vindea covrigi, un pusti canta la un acordeon vechi, cu burduful peticit cu piele de vitel fiarta-n ulei. Canta dupa ureche dar atata buna dispozitie vedeai in ochii lui incat n-avea cum sa nu te molipseasca. Covrigarul tocmai scoate o tava plina de covrigi aburind. Ce aroma…! Si striga din toti rarunchii: ” Hai la covrigi calzi, hai la covrigi calzi”. De parca mai trebuia sa strige;
Pustiul cu acordeonul, dupa ce-si termina de mancat covrigul primit de la covrigar, isi muta scaunelul de lemn, vis a vis, langa gardul ce imprejuia casa cea mare, cu ziduri caramizii. Se aude un scartait de geam. A fost suficient ca pustiul nostru sa sara ca ars si sa se urce in picioare pe scaunelul lui. La geamul tocmai deschis apare o tanara domnita, imbracata in nuante deschise si care purta o palarie moderna pe cap. Un zambet abia perceptibil, dar usor trist i se zarea pe fata.
“E domnita Ralu’ ! ” – strigara intr-un glas tinerele ce intre timp au mancat si ele cate-un covrig.
Pustiul nostru face tot posibilul sa se faca observat de catre “iubirea lui secreta” si cum nu izbuteste oricat ar fi incercat sa-i incruciseze privirea, coboara de pe scaun si incepe sa cante la acordeon un tango, iar pe refren, canta si cu vocea, intr-o limba ce el o voia a fi franceza…
Iar tu, intr-un colt mai retras, langa taraba covrigarului, gasesti o cutie mare de lemn langa un stalp unde era atarnat felinarul. Cutia era folosita de cel ce apridea felinarele pe strada. Te urci pe cutie sa vezi mai bine ce a putut sa atraga atentia pustiului astfel incat a inceput apoi sa cante tango-ul cu atata patos. Distingi o silueta feminina la un geam. Avea o palarie, parca.
Ca prin vis auzi un sunet ce nu era de-aici. Chiar NU era de acolo! Dar tie iti era, din pacate, realizezi, atat de familiar.
STOP!
Duci mana la buzunar; Da, o notificare. Nici nu conteaza ce notificare. Ti-e oarecum ciuda ca ti-a frant visarea.
Da, omule modern, esti in stare de visare, mai esti inca in stare sa te entuziasmezi de valorile autentice, de valorile de odinioare, de povesti savuroase, de hrana pentru suflet. Nu lasa cunoasterea ce-ai dobandit-o doar fiindca s-a intamplat sa fi acum aici, sa nu te mai lase sa visezi. Nu lasa cunoasterea ce-ai dobandit-o sa te faca atat de naiv sa crezi ca deti adevarul absolut.
Mai intelept ar fi sa crezi ca doar ai apucat sa fi zgariat putin suprafata cunoasterii. Riscul sa fi gresit in aprecierea ta e considerabil scazut.
Ti-o zice pustiul cu acordeonul.
Du-te si ia-ti un covrig!