1998. In toamna, cred.
“Pleci in Sri Lanka…” OK, zic!
Zborul pana la HUB-ul de unde pleca long runner-ul nu mi-l mai pot aminti. Nesemnificativ oricum.
Franturi din zborul lung insa, imi apar in fata ochilor: sosetele de purtat in avion cu insertii de cauciuc pe talpi, mancarea calda, aleasa inteligent pentru a se preta la meniu de avion care, dupa incalzire, sa fie super aromata si gustoasa, sucul de rosii cu sare si piper, amabilitatea insotitoarelor de bord, parca mult mai calda si mai veridica decat azi.
Facem o escala scurta in Maldive. Pregatirea de aterizare, zborul la joasa inaltime, razant cu apa as putea zice, neavand nici o referinta vizuala, este ceva spectaculos: cobori de desupra norilor, vezi mare cat cuprinzi cu ochii, continui sa cobori si ajungi sa distingi clar valurile insa nu vezi pamantul uscat, nu vezi pista de aterizare nici cand avionul are deja trenul de aterizare scos.
Aterizam pe o pista scurta; Pe langa “motoarele pe invers” cu intensitate mare, imediat ce rotile din fata au atins pista, se pun zdravan frane si pe roti, si da, ne oprim la timp.
Avionul trage aproape de terminal si coboram pe scara mobila, direct pe pista. Totul incins. Ne indreptam grabiti spre zona de tranzit, unde se poate face si putin shopping. Remarcam atat ghirlandele specifice de flori oferite spre vanzare pasagerilor cat si florile din parul negru al fetelor.
Avionul e realimentat si decolam. Aceasta parte a zborului e scurta. Aterizam in Colombo. N-a mai fost atat de spectaculoasa aterizarea caci am vazut pamantul cu ceva timp inainte de aterizare si pista avea lungime din cele mai des intalnite, probabil medie.
Langa terminal, trage vehiculul cu scara mobila in dreptul usii avionului. Odata iesiti pe treptele scarii mobile de la o temperatura si umiditate controlata, te izbeste in fata o caldura umeda astfel incat ai senzatia ca ai intrat intr-o sauna umeda. Grabesti pasii in masura in care poti ca sa patrunzi in incinta aeroportului.
Aici te intampina un vacarm produs de o multime de oameni ce vorbesc o limba ce n-ai mai auzit-o, plin de chemari adresate cunostintelor ce au venit cu avionul, interpelari in limbi de circulatie international, rostite insa cu accent, intonatie data de singaleza. Te mai intampina mirosuri venite de la mici chioscuri de unde sa poti cumpara gustari, desigur facute cu condimente locale.
Trecem relativ repede si relativ organizat prin formalitatile vamale dupa ce ne recuperam bagajele mari si ne indraptam spre statia de taxi.
Ne intapina in strada, o multime de soferi cu fetele foarte zambitoare si foarte insistenti in a-si oferi serviciile pana cand, unul de-al lor, le reaminteste ca clientul alege si, e de dorit sa aleaga din primele masini. Limbajul corpului, cu mici exceptii, cam este international. Despre fetele zambitoare voi mai aminti…
Pornim spre Dehiwala-Mount Lavinia, o localitate cu tenta turistica pe acea vreme, situata cam la 11 km de Colombo.
Pe drum, ochiul “turistului” din noi, e avid si scruteaza orizontul prin toate geamurile masinii: drumul cu asfalt decent, palmieri pe cea mai mare parte a drumului dintre aeroport si Colombo, ici-colo cate-o cladire razleata.
Odata intrati in Colombo, ne izbeste de-a dreptul, aglomeratia traficului unui oras din Asia. Da, pentru un european ce nu mai fusese in Asia, chiar si traficul de acum 25 de ani, dintr-o capitala mica din Asia e impresionant.
Foarte, foarte multe vehicule. Da, vehicule. Nu numai autoturisme. Erau autoturisme, camionete mici, motorete, si foarte multe touk – touk-uri (sau badjeai – nu stiu sigur cum se scrie) – vehicule cu motor de motoreta insa pe 3 roti, pe care pasagerii stateau sub o prelata, pe un banca comoda iar conducatorul, in fata. Erau pana si touk – touk-uri cu motor diesel. Mai rare, dar erau. Iar mirosul gazelor de esapament iti intra in haine si-n par (mie nu) de greu il mai scoteai.
Cel mai lent asadar, am strabatut capitala Sri Lankai, Colombo. Sunetele, culorile, dinamica – au fost cele ce-au facut acest prim drum prin Asia, de neuitat. Senzatiile percepute atat de intens, pot fi retraite ori de cate ori gandul ma readuce pe acele meleaguri. Regulile de circulatie, sigur sunt unele internationale insa imbracate cu nuante locale.
As aminti aici una, suplimentara, de baza: sa stii sa comunici corect din priviri cu partenerii din trafic. Este foarte important! Este chiar mai importanta decat : “pe rosu nu se trece”
Iesim, pe nesimtite din Colombo, si realizam asta, nu pentru ca traficul ar deveni mai lejer, ci doar pentru ca scade numarul de cladiri ceva mai inalte si creste densitatea cladirilor cu maxim doua etaje insa care au musai un spatiu comercial la parter.
Predomina pe drum touk – touk-urile. Din confortul taxiului, cu geamuri usor fumurii si cu aerul conditionat dat destul de tare, indraznim sa speram ca, sunt ceva sanse sa simtim vreodata ca suntem de-ai locului, macar atat cat un turist cu experienta poate simti aceasta. Daca insa, vom trece ceea ce atunci o consideram proba de foc: plimbarea cu touk – toukul . Nici nu ne imaginam ca va deveni mijlocul standard, si chiar preferat de deplasare.
Am ajuns la hotel; Berjaya Hotel – Mt. Lavinia. Ne ajuta soferul de taxi pana la intrarea in holul hotelului de unde ne preia un flacau costeliv, imbracat intr-o uniforma specifica celor din acel hotel. A avut o reactie rapida la indemnul scurt, atat vocal dar mai mult din sprancene, venit din partea receptionerului de serviciu.
Luam primul contact cu politetea profesionala din Asia. As zice, si de data aceasta, mai putin fortata, mai naturala, chit daca era evident ca a fost invatata. Ne verifica rezervarea, ne copiaza datele din pasapoarte si ne cazeaza, nu inainte de a ne ura “sedere placuta” in hotelul lor. Mai apuc sa remarc ca holul de acces spre camere nu avea geamuri ci doar niste obloane din lemn asezate oblic si ca, jos pe podea, langa usile de intrare si langa cea de iesire pe balcon, erau prosoape indoite in 4, pe post de scut impotriva umezelii ce-ar putea patrunde pe sub usa.
Odata localizat patul, imi amintesc instant rolul acestuia…